Traiesc azi. Departe de traditional. Departe chiar de modernism. Identitatea mea e vasta, complexa, amorfa si instabila. Sinele meu e postmodern. E un construct pe care-l pot modifica dupa dorinta. Ca sa ma regasesc ar trebui sa ma analizez profund, continuu, dar mai ales lucid. Azi e din ce in ce mai greu sa te cunosti. Stabilitatea si soliditatea identitare traditionale s-au transformat in timp, ajungand la multiplicitate, mobilitate şi permanenta innoire. Acum imi pot alege, construi si reconstrui apoi identitatea pe masura ce viata ma impinge in fata diverselor oportunitati, sau ma sustrage din mijlocul acestora. Acum ma construiesc singura, asemenea unui Dumnezeu mai mult sau mai puţin inspirat. Insa procesul acestei constructii si a reconstructiei este mai anevoios si mai complex decat orice creatie.

Cu timpul, am descoperit in mine crize de personalitate, uneori duse la extrem. Am descoperit multiple stari ale sinelui sau chiar multiple identitati. Adesea ma confrunt cu anomia, ma alienez total si am sentimentul - pe moment placut, insa extrem de dureros - ca nu mai apartin acestei lumi. Alteori simt acel “ennui” patrunzandu-mi in vene, acea lehamite de propria mea viata, de ceea ce am devenit. Sunt fragila. Identitatea mea e fragila. Evoluez, pe masura ce inaintez in lume, spre instabilitate si simulare. Sinele meu se redimensioneaza sub aspectul mitului si al iluziei. Si nu-mi doresc decat stabilitate si destramarea tuturor sinonimelor mele. Vreau sa ma regasesc, sa ma compun lucid si sigur, sa renunt la fragmente si la portiuni. Intregul m-a satisfacut intotdeauna comparativ cu partea - de asta nu am preferat niciodata serialele TV si singuratatea.

Dar azi, cand este atat de greu sa te cunosti, sa te refaci, sa redevii intreg, ce optiuni ai? Mai ales pentru ca se reflecta, in acest caz, si existenta “celorlalti”, pe care nu se cade sa ii ignori, de dragul societatii. Iar “ei” te definesc si te redefinesc, facand din tine orice li se pare convenabil. De multe ori sunt mai credibili decat propria persoana si au mai multa autoritate in ceea ce te priveste. Cel putin sub aspectul raporturilor sociale, deci in contextul comunitatii. Si nu ii poti trece cu vederea pentru ca astfel ai risca sa pierzi si putinul ce ti-a mai ramas, frantura de “eu” - ireal, ce-i drept - care a pus stapanire pe tine si careia i-ai cedat in cele din urma, involuntar sau din frica de a nu te estompa complet. Ajung atunci la intrebarea: “Ce pot sa fac ca sa fiu EU?” Un raspuns vine si el agale: sa rup din mine tot ce pare detasabil si sa raman cu radacina pe care, in mod calm si foarte atent, sa o ingrijesc pana ce incepe sa se dezvolte in directia si sub forma dorita. E, clar, o utopie! Nimeni nu ar putea da dovada de atat de multa consideraţie, control sau determinare pentru a duce la bun sfarsit un plan atat de grandios. Insasi ideea de a te detasa de parti din tine este irealizabila. Constientizarea aspectului propriei persoane ar trebui dusa la extrem, dar aici intervin si unele aspecte necontrolabile, poate negative.

Cu toate acestea, un experiment, chiar esuat, ar rezolva unele contradictii si ar putea pune intr-o lumina noua “sinele” si existenta proprie. Identitatea este astazi reflexiva. E un construct. Insa, citandu-l pe Kellner, “nu poti sti niciodata cu siguranta daca ai facut alegerea corecta, daca ai optat pentru “adevarata” ta identitate sau daca ai fost macar, in cele din urma, capabil sa iti construiesti o identitate“. Inclin totusi sa cred ca sinele si identitatea trebuie concepute ca o proiectie existentiala, ca o creatie a individului autentic, asemenea teoriilor lui Heidegger, Kirkegaard, Nietzsche sau Sartre. Ei considera ca sinele existential este intotdeauna fragil si necesita devotiune, hotarare si actiune pentru a se mentine, transformand construirea identitatii intr-o proiectie existentiala a fiecarui individ.

Atunci… ce este de facut?